Există persoane care nu sunt mulțumite de ele însele, de cât au realizat în viață, de cât de perseverente sau muncitoare sunt. Sunt oameni care își spun zilnic: “sunt leneș”, “iar ai greșit”, “iar ai renunțat”, “iar te-ai dat bătut”, “nu ești în stare de nimic”. Și, bineînțeles, după o perioadă de astfel de “alintări”, oamenii ajung să fie deprimați și să nu îi mai bucure nimic.
Acești oameni nici măcar nu își dau seama că în ochii celorlalti ei sunt oameni “realizați”. Sunt atât de preocupați să își descopere noi defecte încât nu observă admirația celor din jur sau Invidia lor, după caz. Ce am observat eu este că unul dintre motivele pentru care lor li se pare că nu sunt buni de nimic este că întotdeauna compară realizările lor cu niște standarde incredibil de înalte, se compară cu omul perfect.
Când ni se pare că dacă nu am fi perfecționiști, ar fi o tragedie pentru că ne-am plafona și că ne-am complace în mediocritate, apare riscul de depresie. Dacă standardele mele sunt atât de înalte încât indiferent cât de mult sau cât de bine aș face lucrurile, tot nu ar fi suficient, atunci nu voi avea niciodată satisfactia lucrului bine făcut. Tot timpul când mă voi uita înapoi la ce am făcut, mi se va părea că lipsește ceva. De exemplu:
- Am terminat o facultate: nu mă bucur că am o realizare (doar nu toată lumea face o facultate), mă gândesc că ar fi trebuit să nu pierd așa de mult timpul în facultate și ar fi trebuit să învăț bine și o limbă străină (sau chiar două);
- M-am angajat la firma la care mi-am dorit, pe postul dorit: nu mă felicit că am reușit, mă gândesc că dacă aș fi muncit mai mult și dacă seara în loc să stau la televizor sau la terasă cu prietenii, aș fi mers la niște cursuri, acum poate eram manager sau poate aveam deja firma mea.
Dacă mă surprind zilnic în situația de a mă critica, de a găsi mereu ceva greșit la mine, este bine să mă opresc și să conștientizez că nu sunt obiectiv. Așa cum nu există un om pe lumea aceasta care să facă totul perfect de fiecare dată, nu se poate nici reversul: să existe un om care să facă totul greșit de fiecare dată. Deci este bine să conștientizăm că nu suntem obiectivi atunci când la orice facem, ni se pare ca ceva este greșit/insuficient de bine făcut.
Corect este să fim blânzi cu noi atunci când ne evaluăm și să folosim și pentru noi aceleași criterii de evaluare pe care le folosim pentru prieteni, colegi sau rude. Nu ii spunem pietenului cel mai bun indiferent cât de mult a greșit: “Ce prost ești! Cum ai putut să faci așa ceva?”. De ce ne-am spune nouă asta?
Atunci când ne uităm la ce au făcut persoanele dragi nouă, ne străduim să fim obiectivi și să vedem și ce au făcut bine, nu numai ce au greșit și îi lăudăm pentru ce au reușit. Atunci când cei dragi nu reușesc ceva de prima dată, îi încurajăm să mai încerce și îi asigurăm că trebuie să le iasă până la urmă. De ce nu am face asta și cu noi?
De ce noi dacă nu reușim să facem ceva perfect de prima dată, avem sigur o problemă: am fost leneși și nu am muncit suficient sau nu am învățat suficient în școală/facultate sau sigur am spus noi o prostie cândva, am făcut un gest greșit etc? Și chiar dacă ar fi așa și am fi greșit ceva? Nu este sfârșitul lumii. Suntem toți oameni și avem voie să greșim.
Oamenii performanți și valoroși nu sunt cei care nu au greșit niciodată în viața lor. Nu există o astfel de persoană. Sunt cei care au greșit, dar nu au renunțat. Au vazut că nu le-a ieșit ceva, s-au oprit să observe și să înțeleagă ce nu a fost bine, au învățat lecția și s-au apucat din nou de treabă. Nu s-au oprit să piardă timpul judecânduse sau plângâdu-și de milă.
Eu cred ca într-o zi în care am făcut totul bine, ceva nu este în regulă. Am făcut totul bine fie pentru că deja fac de multă vreme acele lucruri și știu deja cum se fac, deci sunt într-o rutină, fie pentru că este cineva cu experiență lângă mine care mă învață. Nu este nimic rău să înveți de la alții, dar dacă tot timpul faci numai ce te învață alții, nu faci decât să copiezi. Nu îți vei dezvolta niciodată gândirea critică sau inițiativa. Nu vei evolua niciodată la potențialul maxim, evoluția ta va depinde mereu de a celorlalți. Dacă ei nu știu ceva, nu te pot învăța nici pe tine, deci nici tu nu vei sti pentru că nu vei fi obișnuit sa inveți singur, experimentând. Dacă ritmul lor de a învăța lucruri noi este prea lent, așa va fi și evoluția ta.
Dacă la sfârșitul zilei văd că am greșit ceva, înseamnă că fac ceva nou. Adică mă dezvolt și descopăr singur cum aș putea eu să fac acel lucru cel mai bine și mai eficient posibil. Ziua când am greșit ceva nu este o zi pierdută: este o zi când eu am învațat ceva nou. Am învățat fie o lecție și știu data viitoare ce am de făcut ca să îmi iasă ce mi-am propus, fie mi-a ieșit deja lucrul respectiv și atunci am învațat să fac ceva nou.
